BNS anunțǎ- Mangalia în FALIMENT? România și pierderea accelerată a ultimelor bastioane industriale🚨🇷🇴

PUBLICAT: 25 Martie 2026 ,17:55PM

Dǎm la gunoi tot ce avem mai bun…oare de ce?!

România pare să retrăiască același scenariu industrial, repetat obsesiv în ultimele decenii, dar de fiecare dată cu un impact tot mai grav. După cazul minerilor din Gorj, unde incertitudinea, lipsa investițiilor și deciziile politice întârziate au dus la un colaps lent, dar previzibil, acum un nou punct strategic intră într-o zonă critică: Șantierul Naval Mangalia.

Situația de la Mangalia nu este una apărută peste noapte. De fapt, vorbim despre un proces care a început cu ani în urmă, în momentul în care structura de proprietate și control a devenit una complicată, împărțită între statul român și grupul olandez Damen Shipyards. Această combinație, care la început părea o oportunitate pentru modernizare și integrare în piața globală, s-a transformat în timp într-un blocaj administrativ și strategic.

În prezent, șantierul se află în insolvență, iar acest lucru spune deja foarte mult despre nivelul problemelor financiare. Insolvența nu înseamnă automat faliment, dar este, fără îndoială, un semnal că modelul economic actual nu mai funcționează. Pentru a evita închiderea, a fost propus un plan de reorganizare, care ar fi trebuit să asigure continuarea activității și plata datoriilor într-un mod controlat. Însă acest plan nu a fost acceptat în forma actuală de către principalul creditor, ceea ce a dus la blocarea întregului proces.

De aici începe, de fapt, problema reală. În lipsa unui acord între părțile implicate, șantierul rămâne suspendat într-o zonă gri: nu este închis oficial, dar nici nu funcționează la capacitate normală. Este exact tipul de situație care, în trecut, a dus inevitabil la faliment. Nu printr-o decizie bruscă, ci prin uzură, prin lipsa comenzilor, prin pierderea personalului calificat și prin deteriorarea relațiilor comerciale.

Comparația cu Gorj nu este întâmplătoare. În cazul minerilor, problema nu a fost doar una economică, ci și una de strategie națională. România a pierdut treptat controlul asupra unei industrii esențiale, fără a pune în loc o alternativă solidă. La Mangalia, riscul este similar, dar poate chiar mai grav, pentru că vorbim despre un sector care are încă relevanță internațională: construcțiile navale.

Șantierul din Mangalia nu este doar o unitate industrială locală. Este unul dintre cele mai mari șantiere navale din regiune, cu capacitatea de a construi și repara nave de mari dimensiuni. Pierderea lui nu ar însemna doar pierderea unor locuri de muncă, ci și diminuarea capacității României de a participa activ într-un domeniu strategic, mai ales într-un context global în care lanțurile de aprovizionare și infrastructura maritimă devin din ce în ce mai importante.

Un alt element critic este dependența de deciziile externe. În momentul în care un investitor major nu mai susține direcția propusă, întreaga structură devine instabilă. Statul român, deși este parte în acest proiect, pare să nu aibă suficientă forță sau coerență pentru a impune o soluție rapidă și eficientă. Rezultatul este o prelungire a incertitudinii, care afectează direct angajații și indirect economia locală.

În paralel, efectele sociale sunt deja vizibile. Întârzieri salariale, proteste, concedieri – toate acestea sunt semne clare că situația nu mai poate continua în forma actuală. Oamenii care lucrează acolo nu mai vorbesc despre viitor, ci despre supraviețuire. Iar atunci când o industrie ajunge în acest punct, revenirea devine extrem de dificilă.

Problema fundamentală nu este doar dacă șantierul va intra sau nu în faliment. Problema este că România pare să nu mai aibă un mecanism funcțional prin care să salveze sau să transforme industrii aflate în dificultate. Fiecare caz devine o combinație de amânări, negocieri fără rezultat și, în final, închidere.

În acest context, Mangalia devine mai mult decât un simplu caz economic. Devine un test pentru capacitatea statului de a gestiona situații complexe, de a negocia cu parteneri internaționali și de a proteja interesele strategice ale țării. Dacă acest test este pierdut, consecințele vor depăși cu mult granițele unui oraș sau ale unui sector industrial.

Privind în ansamblu, ceea ce se întâmplă acum nu este un accident, ci rezultatul unui model repetat. Lipsa unei viziuni pe termen lung, dependența de decizii externe și incapacitatea de a interveni la timp creează un efect de domino. Gorj a fost un semnal. Mangalia ar putea fi confirmarea.

Iar întrebarea care rămâne nu este doar ce se va întâmpla cu acest șantier, ci câte astfel de cazuri vor mai urma până când România va realiza că nu mai este vorba despre incidente izolate, ci despre o problemă structurală.

Viorel Rusu