Apa grea de la Turnu Severin: de la mândria nucleară a României la zero, între nepăsare, incompetență și distrugerea industriei🌏🇷🇴

Puțini mai înțeleg astăzi ce a însemnat cu adevărat platforma de apă grea de la Drobeta-Turnu Severin pentru România. Nu vorbim despre o fabrică oarecare, ci despre una dintre cele mai strategice construcții industriale ale statului român. Totul a pornit din cercetările începute la Cluj în 1958 asupra separării deuteriului, cercetări care au dus apoi la „Uzina G” de la Râmnicu Vâlcea, unde în 9 august 1976 s-a obținut prima cantitate de apă grea cu concentrație de 99,9%. După acest pas, decizia a fost clară: România mergea spre producție industrială la scară mare.

În 1980 s-a înființat uzina de apă grea de la Drobeta-Turnu Severin, care a funcționat ulterior sub mai multe denumiri: Combinatul Chimic Drobeta, Regia Autonomă Romag, Romag și apoi Romag Prod. Prima cantitate de apă grea produsă industrial aici a fost obținută în 1988. A fost o realizare uriașă. Apa grea nu era doar un produs industrial, ci o resursă strategică pentru reactoarele CANDU, iar pentru pornirea unui singur reactor de la Cernavodă era nevoie de aproximativ 550 de tone. Mai mult, CNMAG arată că la Romag Prod s-a produs cantitatea necesară tuturor celor patru reactoare de la Cernavodă, ceea ce spune tot despre dimensiunea ambiției industriale românești de atunci.

Aici a fost extazul. România nu doar că deținea tehnologia, dar avea și o platformă industrială care susținea direct programul nuclear național. Primul reactor de la Cernavodă a fost pus în funcțiune în 1996, al doilea în 2006, iar ambele au folosit apă grea produsă la Turnu Severin. Era una dintre puținele zone în care România nu depindea complet de exterior și unde industria grea, cercetarea și energia strategică mergeau împreună.

Apoi a început căderea. RAAN a intrat în insolvență în 2013, după acumularea unor datorii uriașe, de circa 680 milioane lei, la care s-au adăugat și alte datorii în perioada insolvenței. În vara lui 2015, producția de apă grea de la Romag Prod a fost oprită. În ianuarie 2016, RAAN a intrat în faliment. Practic, în doar câțiva ani, una dintre cele mai importante capacități industriale strategice ale României a fost împinsă din zona de siguranță energetică și tehnologică direct în colaps juridic și economic.

Și aici este partea cea mai gravă: nu vorbim despre prăbușirea unei fabrici fără miză. Vorbim despre singurul producător de apă grea din Europa, după cum era descris la momentul falimentului, și despre furnizorul critic pentru Cernavodă. Mai mult, după oprirea producției, statul a rămas cu stocuri uriașe de apă grea depozitate pe platformă, evaluate în diferite momente la peste 1,2 miliarde euro sau aproximativ 5 miliarde lei. Cu alte cuvinte, România a ajuns în situația absurdă în care avea o resursă strategică de valoare imensă, dar nu mai avea funcțională mașinăria industrială care o crease.

Prețul social al dezastrului a fost la fel de dur. În 2016, când regia intrase deja în faliment, aproape 500 de angajați încă așteptau clarificarea situației lor. Oamenii aceia nu reprezentau doar niște posturi pe hârtie, ci competență industrială, experiență tehnică și memorie profesională construită în zeci de ani. Când pierzi astfel de oameni, nu pierzi doar salarii și locuri de muncă. Pierzi școală industrială, pierzi know-how, pierzi o generație întreagă de meserii strategice.

După faliment, statul a separat administrarea stocurilor de ideea de producție și a creat în 2017 Centrul Național de Management al Apei Grele, instituție aflată pe o parte din vechiul amplasament, cu rol de păstrare, analiză, reprocesare și menținere a calității apei grele pentru nevoile energeticii nucleare. Asta înseamnă că România încă recunoaște importanța strategică a apei grele, dar nu mai are aceeași forță industrială de altădată în spate. Practic, a rămas gestiunea a ceea ce a fost construit cândva, nu gloria sistemului care producea.

În 2024 au reapărut discuții privind o posibilă reluare a producției la Turnu Severin, inclusiv pe fondul interesului extern și al nevoii de apă grea pentru proiecte nucleare. Faptul că subiectul revine arată că instalația și expertiza nu au dispărut complet din memoria strategică a statului. Dar adevărul dur este altul: România vorbește astăzi despre reluare tocmai pentru că a lăsat să se prăbușească ceea ce avea deja.

De la extaz la zero. Asta este, în esență, povestea apei grele de la Turnu Severin. De la cercetare de vârf, la producție industrială strategică. De la resursă vitală pentru reactoarele nucleare ale României, la insolvență, oprire, faliment și administrarea rece a unor stocuri rămase dintr-o epocă în care statul încă mai construia. Iar dacă cineva întreabă cum a ajuns o țară să-și distrugă industria, aici are unul dintre cele mai clare răspunsuri: prin nepăsare, prin decizii întârziate, prin incapacitatea de a proteja ceea ce era strategic și prin risipirea unei infrastructuri pe care astăzi aproape că n-o mai poți reconstrui ușor.